Partenerul ideal

Şase scriitori români, trei femei şi trei bărbaţi, scriu despre bărbatul/femeia ideal/ă

Ioana Nicolaie
Importante-s sufletul, compasiunea şi eroismul. Bărbaţii reali sunt cu totul altfel decât cei lucioşi de pe ecrane. Nu marchează golul victoriei, nu-s metrosexuali, au griji felurite. Sunt, ca şi noi, parte a lumii concrete. Când se uită-n oglindă, văd mai mult de-un contur. Deşi Brad Pitt, Harrison Ford, Keanu Reeves, Will Smith, Hugh Grant, Robert De Niro îmi plac foarte mult, prefer să-i văd doar în filme.
Trebuie să fie cumplit de dezamăgitori în viaţa reală.
Bărbatul care-mi este cel mai aproape îmi seamănă şi nu poate fi, de aceea, ideal. Am spus despre el că e chipul brunet din imaginea mea blondă. Nu-mi pot dori mai mult de atât.

Adriana Babeţi
Dacă m-aţi fi întrebat acum 30 de ani cum ar trebui să arate în versiunea mea bărbatul ideal v-aş fi spus fără să clipesc: ca Paul Newmann. De-atunci însă am mai îmbătrânit, idolul adolescenţei şi tinereţii mele, iată, nu mai e şi, la drept vorbind, nu mai idealizez de mult pe nimeni: nici bărbaţi, nici femei.
Îi iau aşa cum sunt, cu bunele şi relele lor, pentru că şi ei mă iau pe mine ca atare. Aş zice că întâlnirile fericite dintre doi oameni sunt rezultatul unui amestec alchimic de iluzionare şi luciditate.
Minunat ar fi ca acele două elanuri (unul al sufletului, celălalt al minţii) să fie în echilibru. Deşi nu cred în bărbatul ideal, dacă tot trebuie să răspund, zic că în versiunea mea două calităţi nu i-ar putea lipsi: inteligenţa şi umorul. Şi încă ceva: un bărbat ideal n-ar putea fi cărpănos. Şi nici searbăd. Şi nici spăimos. Şi nici tălâmb. Şi nici nevolnic. Sau stătut. Vă daţi seama unde am fi ajuns cu bărbatul ideal dacă n-aş fi scormonit în dicţionarul de sinonime după cuvintele astea mai vechi şi aş fi scos la atac neologismele?

Ana Maria Sandu
Nu ştiu cum arată bărbatul ideal. De fapt, nici nu mă interesează. Trebuie să fie tare plictisitor, mai ales dacă recapitulez imaginea-şablon cu care ne bombardează media: metrosexualul, cu o părere extrem de bună despre el, ştie că toate femeile se topesc la cel mai mic gest, vorbeşte afectat, foloseşte un parfum scump, are o maşină care-ţi ia ochii, îşi bea cafeaua într-un loc fiţos şi se joacă cu ultimul model de telefon. Când îşi dă jos cămaşa, te orbeşte cu pectoralii bine lucraţi. Nici un pic de grăsime sau vreun defect ascuns. Sufletul? Sper că nu se aşteaptă nimeni să descopere că modelul ideal din colecţia de toamnă-iarnă 2008 e prevăzut şi cu vreun prinţ Mîşkin. Măcar atât…
Dincolo de clişee rămân marile poveşti de dragoste din literatură. Habar n-ai ce calităţi are personajul masculin la sfârşit sau descoperi că e atât de banal că mai bine nu-ţi mai încarci mintea cu detalii şi păstrezi doar senzaţia că cei care se îndrăgostesc pot schimba lumea. Margarita, Anna Karenina, Madam Bovary - toate fac din barbaţii iubiţi nişte tipi ideali. Dar e privirea lor îndrăgostită de vină?
Şi, de altfel, cine n-a păţit-o? Mi s-a întâmplat să-mi placă cineva şi să-i construiesc o biografie care n-avea nici o legătură cu realitatea. Sau, altădată, după ce pulberea de aur s-a dus dintr-o poveste, m-am revăzut cu persoana respectivă şi nu-mi venea să cred că a fost vreodată ceva între noi.
Totul e un joc de oglinzi. Sub ochiul îndrăgostit devenim mai frumoşi şi mai deştepţi decât am fost vreodată. Nu idealul îl căutăm, ci omul cel mai apropiat de pe pământ. Când îl găsim, viaţa începe să aibă de toate: cinismul lui Seinfeld, disperarea lui Raskolnikov şi tandreţea lui Hans Castorp.


Matei Florian
Era o doamnă care apărea odată cu înserarea, avea un zâmbet tăcut şi o rochie foşnitoare şi păşea prin cameră de parcă ar fi plutit. Ne-am înţeles destul de bine o vreme, purtam conversaţii distinse, în vers alb, îi promiteam marea cu sarea, diverse chestii esenţiale pe care acum le-am uitat. E adevărat că îmi întorcea uneori spatele, dar asta nu conta prea tare. Avea un spate minunat. Necazul cu doamna asta era că îşi păstra aceeaşi vârstă de vreo sută douăzeci de ani încoace, lucru care, în sine, nu mă tulbura atât de mult, pe cât ideea că am o relaţie cu o fotografie veche. Am mai admirat apoi o domnişoară doar pentru că era neobişnuit de înaltă, iar din pieptănătura ei răsăreau câteva statui pline de gust. Ţin minte că avea un decolteu discret, o macara deasupra capului şi că umerii săi goi acopereau cu totul faţada unei clădiri din Berlin. Am priceput, ceva mai târziu, că femeile de felul ăsta erau suficient de ideale încât să nu sforăie. Sunt de părere că ceva nu-i în regulă aici, că treaba asta cu idealul nu joacă cinstit, că lasă pe dinafară nu doar sforăitul, ci şi ciorapii descusuţi, cariile dentare, mahmureala, nervii sau celulita decentă, că nu dă doi bani pe clipele morocănoase sau pe rutina plictisită, că ia în balon moţăiala şi gospodăria şi poveştile mai puţin graţioase şi că, fie ce-o fi, eu, unul, am nevoie şi de poveştile astea.

Mitoş Micleuşanu
Femeia perfectă nu e cu tine! Femeia perfectă e cu altcineva! Fiindcă e perfectă! Cum să fie cu tine? Eşti perfect? Eşti prefect? Nici prefecţii n-au femei perfecte! Glumă glumă, dar femeia perfectă se trage negreşit dintr-o mamă perfectă, dar mai ales dintr-un tată perfect. Totul porneşte de la mame şi taţi. Dar părinţii perfecţi nu sunt de-ajuns! La perfecţiunea unei femei mai contribuie: profesorii perfecţi, fraţii perfecţi, colegii de şcoală perfecţi, studenţia perfectă, jobul perfect, blowjobul perfect, căsătoria perfectă care implică un soţ perfect, o soacră perfectă şi prunci perfecţi!
Dacă are impresia că este perfectă, femeia nu mai este perfectă, ci încrezută. Dacă se supraestimează nu e bine, dacă se subestimează e şi mai rău. Femeile fiţoase au impresia că li se cuvine totul, iar cele modeste se mulţumesc cu prea puţin şi iarăşi nu e bine. Perfecţiunea, deci, trebuie să conţină ceva răsfăţ, un pic de fiţe, nişte figuri, un pic de stângăcie, copilărie şi niscaiva pretenţii! În altă ordine de idei, perfecţiunea vizează şi suprafaţa tenului. O cremă perfectă contează, un şampon, un balsam! Perfecţiunea exterioară contează, dar nu poate ascunde imperfecţiunile interioare.
Să trecem la intuiţie. O femeie intuitivă este mai aproape de perfecţiune decât o femeie cerebrală, prea raţională şi calculată. Intuiţia este factorul-cheie în ceea ce priveşte alegerea bădăranului potrivit, alegerea duşmanilor, insuccesul etc. Femeia poate fi intuitivă, poate fi frumoasă, fină, delicată, suavă, catifelată, gospodină, fidelă, mamă iubitoare, însă dacă e siliconată nu mai e perfectă. Dacă are un face-lift, două, trei, cu atât mai rău. Circulă zvonul că femeia perfectă este obligatoriu o amantă perfectă. Nici vorbă. Doar femeile imperfecte caută performanţa sexuală. Dacă ar fi perfecte, nu s-ar da peste cap să performeze în pat, ci s-ar mulţumi cu cinci orgasme şi un postludiu de o săptămână.

Mircea Cărtărescu
Ştiţi poezioara cu care ne distram în copilărie: “Băutura ideală/ Este apa minerală./ Nu-ţi provoacă nici o boală,/ Dar nici aia nu ţi-o scoală”. Iertată fie-mi vulgaritatea, dar nu m-am putut abţine să n-o menţionez în contextul anchetei dumneavoastră despre femeia ideală (şi bărbatul aşişderea). Fiindcă-n definitiv, cine naiba are, dintre bărbaţi, nevoie de o femeie ideală? Ce să faci cu ea? Să te-nchini ei ca unei icoane? Perfecţiunea inhibă întotdeauna, şi la apa minerală, şi la femei, pe când micile cusururi stârnesc şi pasionează. Arghezi făcea cândva elogiul femeilor urâte, mai pătimaşe în dragoste şi-n sex, scria el, decât cele care ştiu că au de unde alege. Eu n-aş merge pân-acolo, dar cred că pot fi sigur de un lucru: că femeia cu care eu pot trăi trebuie să mă fascineze ca fluturele pe entomolog, ca jocurile pe gameri, ca imaginile lubrice pe obsedatul sexual.
Să vreau s-o privesc şi s-o ating la nesfârşit, să nu mă mai satur de ea. Să fie cu totul a mea, nu în sensul unei posesiuni egoiste şi claustrante, ci al accesului meu total şi reciproc la anatomia, fiziologia, psihologia şi inteligenţa ei. Să mă uimească, de câte ori suntem împreună, că e materială, întreagă, densă, compactă, că-i pot înţelege cuvintele, că-i pot vedea porozitatea şi iregularităţile pielii. Că mă lasă s-o ating oriunde şi să-i spun orice. Că nu există-ntre noi bariere, limite şi convenţii. În fine, că e siameza mea, lipiţi unul de altul prin sex când facem dragoste, prin creier când stăm de vorbă şi întotdeauna, oriunde-am fi şi orice-am face, prin inimă. Altfel totul e alegere greşită, frustrare şi pierdere de vreme.

(sursa- Cotidianul)