Femeile au nevoie de protectie...

...Text preluat integral de pe blogul lui Tudor Chirilă... text la care subscriu necondiţionat...


"Recomandare !
Conţinut explicit. Celor pudibonzi şi preţioşi le recomand în lectură înlocuirea cuvântului "p--ă" cu cuvântul "floare". Sensul va rămâne neschimbat. Femeile au nevoie de protecţie, tandreţe şi p--ă. Bărbaţii stiu asta dar sunt convinşi ca p--a le poate înlocui pe primele două. Ei nu ştiu ca p--a este în multe cazuri primul lucru de care femeia s-ar dispensa în căutarea fericirii. Bărbaţii uită mereu de tandreţe si protecţie. Uită pentru că sunt suficienţi, învingători, virili şi lipsiţi de nuanţe. Până şi orgasmul e lipsit de nuanţe la bărbaţi. Nici măcar nu îl putem mima. Astfel că prima întrebare care vine în mintea bărbatului înşelat este: O fi mai bun la pat ca mine? Apoi invariabil: Are p--a mai mare? Nici prin cap nu-i trece bărbatului suficient, învingător şi viril că adversarul care tocmai i-a luat urma prin aşternuturile iubitei a avut mai mult timp, a pus întrebări nerostite demult, a mângâiat, a avut răbdare şi a ascultat atent cu blândeţe în privire. Ce are cheliosul ăla cu burtă în plus faţă de mine? Ăla e bărbat? Ce dracu are ăla în plus? O p--ă mai mare? Nu, frate, are mai mulţi BANI ! vine invariabil eternul răspuns. Aşa e, de multe ori, zicem şi noi. Dar nu despre acele femei si bărbaţi vorbim noi. Nimănui nu-i trece prin cap că bărbatul cu chelie şi burtă înţelege să preţuiască femeia de lângă el cu disperarea celui care poate pierde ultimul tren. Trecut prin multe, cu cicatrice în suflet şi dezvantajat fizic, trecut de prima tinereţe el stie că unica şansă este să mângâie, să asculte, să înţeleagă, să fie atent să deschidă uşa înainte ca ea să sune. Şi mângâie, ascultă, înţelege. Desăvârşeşte un ritual al gesturilor care contează, este mereu prezent, gata oricând să întindă un braţ nu foarte puternic dar mereu oportun. Mai presus de orice, nu cere nimic în schimb, cel puţin nu în mod evident pentru că, să nu uităm, şi el e bărbat, vânător experimentat.

Cu lacrimi în ochi vărsate pe ascuns când maşina rulează monoton şi ea priveşte absent peisajul de pe scaunul din dreapta, femeia va decide să renunţe la p--a care îi dă fiori de multe ori pe săptămână - nu e de ajuns...El, tânăr carierist şi stresat, conduce şi nu înţelege ce draq ar mai trebui să facă pentru linistea cuplului. Că doar depune toate eforturile.Trage maşina pe dreapta şi se uşurează în plin câmp. Se urcă înapoi fără să-şi aducă aminte că ea l-a rugat să-i aducă puloverul din portbagaj.Vor ajunge în curând la munte. Undeva, la acelaşi hotel, se vor întâlni cu un bărbat jovial trecut de prima tinereţe dar cu zâmbet irezistibil şi poveşti fantastice.

Femeile au nevoie de protecţie şi tandreţe. Femeile renunţă cel mai uşor la p--ă . Bărbaţii renunţă la tandreţe şi protecţie. Acest război surd al neînţelegerii va da naştere profitorilor. Cine sunt ei ? Pe termen scurt, amanţii. Pe termen lung- cei înţelepţi şi răbdători.

Pe drumul de întoarcere el este bucuros şi uşurat că ea şi-a revenit. E vorbăreaţă şi nu mai priveşte absentă pe geam. Şi zâmbeşte ca în prima zi. E prea neatent ca să realizeze începutul sfârşitului. Pe terasa hotelului, bărbatul jovial, trecut de prima tinereţe, savurează un cognac... Pe buza paharului este zahăr... Toate persoanele cărora le-am arătat textul ăsta, au căzut în tristeţe. Eu sper că şi pe gânduri."

Partenerul ideal

Şase scriitori români, trei femei şi trei bărbaţi, scriu despre bărbatul/femeia ideal/ă

Ioana Nicolaie
Importante-s sufletul, compasiunea şi eroismul. Bărbaţii reali sunt cu totul altfel decât cei lucioşi de pe ecrane. Nu marchează golul victoriei, nu-s metrosexuali, au griji felurite. Sunt, ca şi noi, parte a lumii concrete. Când se uită-n oglindă, văd mai mult de-un contur. Deşi Brad Pitt, Harrison Ford, Keanu Reeves, Will Smith, Hugh Grant, Robert De Niro îmi plac foarte mult, prefer să-i văd doar în filme.
Trebuie să fie cumplit de dezamăgitori în viaţa reală.
Bărbatul care-mi este cel mai aproape îmi seamănă şi nu poate fi, de aceea, ideal. Am spus despre el că e chipul brunet din imaginea mea blondă. Nu-mi pot dori mai mult de atât.

Adriana Babeţi
Dacă m-aţi fi întrebat acum 30 de ani cum ar trebui să arate în versiunea mea bărbatul ideal v-aş fi spus fără să clipesc: ca Paul Newmann. De-atunci însă am mai îmbătrânit, idolul adolescenţei şi tinereţii mele, iată, nu mai e şi, la drept vorbind, nu mai idealizez de mult pe nimeni: nici bărbaţi, nici femei.
Îi iau aşa cum sunt, cu bunele şi relele lor, pentru că şi ei mă iau pe mine ca atare. Aş zice că întâlnirile fericite dintre doi oameni sunt rezultatul unui amestec alchimic de iluzionare şi luciditate.
Minunat ar fi ca acele două elanuri (unul al sufletului, celălalt al minţii) să fie în echilibru. Deşi nu cred în bărbatul ideal, dacă tot trebuie să răspund, zic că în versiunea mea două calităţi nu i-ar putea lipsi: inteligenţa şi umorul. Şi încă ceva: un bărbat ideal n-ar putea fi cărpănos. Şi nici searbăd. Şi nici spăimos. Şi nici tălâmb. Şi nici nevolnic. Sau stătut. Vă daţi seama unde am fi ajuns cu bărbatul ideal dacă n-aş fi scormonit în dicţionarul de sinonime după cuvintele astea mai vechi şi aş fi scos la atac neologismele?

Ana Maria Sandu
Nu ştiu cum arată bărbatul ideal. De fapt, nici nu mă interesează. Trebuie să fie tare plictisitor, mai ales dacă recapitulez imaginea-şablon cu care ne bombardează media: metrosexualul, cu o părere extrem de bună despre el, ştie că toate femeile se topesc la cel mai mic gest, vorbeşte afectat, foloseşte un parfum scump, are o maşină care-ţi ia ochii, îşi bea cafeaua într-un loc fiţos şi se joacă cu ultimul model de telefon. Când îşi dă jos cămaşa, te orbeşte cu pectoralii bine lucraţi. Nici un pic de grăsime sau vreun defect ascuns. Sufletul? Sper că nu se aşteaptă nimeni să descopere că modelul ideal din colecţia de toamnă-iarnă 2008 e prevăzut şi cu vreun prinţ Mîşkin. Măcar atât…
Dincolo de clişee rămân marile poveşti de dragoste din literatură. Habar n-ai ce calităţi are personajul masculin la sfârşit sau descoperi că e atât de banal că mai bine nu-ţi mai încarci mintea cu detalii şi păstrezi doar senzaţia că cei care se îndrăgostesc pot schimba lumea. Margarita, Anna Karenina, Madam Bovary - toate fac din barbaţii iubiţi nişte tipi ideali. Dar e privirea lor îndrăgostită de vină?
Şi, de altfel, cine n-a păţit-o? Mi s-a întâmplat să-mi placă cineva şi să-i construiesc o biografie care n-avea nici o legătură cu realitatea. Sau, altădată, după ce pulberea de aur s-a dus dintr-o poveste, m-am revăzut cu persoana respectivă şi nu-mi venea să cred că a fost vreodată ceva între noi.
Totul e un joc de oglinzi. Sub ochiul îndrăgostit devenim mai frumoşi şi mai deştepţi decât am fost vreodată. Nu idealul îl căutăm, ci omul cel mai apropiat de pe pământ. Când îl găsim, viaţa începe să aibă de toate: cinismul lui Seinfeld, disperarea lui Raskolnikov şi tandreţea lui Hans Castorp.


Matei Florian
Era o doamnă care apărea odată cu înserarea, avea un zâmbet tăcut şi o rochie foşnitoare şi păşea prin cameră de parcă ar fi plutit. Ne-am înţeles destul de bine o vreme, purtam conversaţii distinse, în vers alb, îi promiteam marea cu sarea, diverse chestii esenţiale pe care acum le-am uitat. E adevărat că îmi întorcea uneori spatele, dar asta nu conta prea tare. Avea un spate minunat. Necazul cu doamna asta era că îşi păstra aceeaşi vârstă de vreo sută douăzeci de ani încoace, lucru care, în sine, nu mă tulbura atât de mult, pe cât ideea că am o relaţie cu o fotografie veche. Am mai admirat apoi o domnişoară doar pentru că era neobişnuit de înaltă, iar din pieptănătura ei răsăreau câteva statui pline de gust. Ţin minte că avea un decolteu discret, o macara deasupra capului şi că umerii săi goi acopereau cu totul faţada unei clădiri din Berlin. Am priceput, ceva mai târziu, că femeile de felul ăsta erau suficient de ideale încât să nu sforăie. Sunt de părere că ceva nu-i în regulă aici, că treaba asta cu idealul nu joacă cinstit, că lasă pe dinafară nu doar sforăitul, ci şi ciorapii descusuţi, cariile dentare, mahmureala, nervii sau celulita decentă, că nu dă doi bani pe clipele morocănoase sau pe rutina plictisită, că ia în balon moţăiala şi gospodăria şi poveştile mai puţin graţioase şi că, fie ce-o fi, eu, unul, am nevoie şi de poveştile astea.

Mitoş Micleuşanu
Femeia perfectă nu e cu tine! Femeia perfectă e cu altcineva! Fiindcă e perfectă! Cum să fie cu tine? Eşti perfect? Eşti prefect? Nici prefecţii n-au femei perfecte! Glumă glumă, dar femeia perfectă se trage negreşit dintr-o mamă perfectă, dar mai ales dintr-un tată perfect. Totul porneşte de la mame şi taţi. Dar părinţii perfecţi nu sunt de-ajuns! La perfecţiunea unei femei mai contribuie: profesorii perfecţi, fraţii perfecţi, colegii de şcoală perfecţi, studenţia perfectă, jobul perfect, blowjobul perfect, căsătoria perfectă care implică un soţ perfect, o soacră perfectă şi prunci perfecţi!
Dacă are impresia că este perfectă, femeia nu mai este perfectă, ci încrezută. Dacă se supraestimează nu e bine, dacă se subestimează e şi mai rău. Femeile fiţoase au impresia că li se cuvine totul, iar cele modeste se mulţumesc cu prea puţin şi iarăşi nu e bine. Perfecţiunea, deci, trebuie să conţină ceva răsfăţ, un pic de fiţe, nişte figuri, un pic de stângăcie, copilărie şi niscaiva pretenţii! În altă ordine de idei, perfecţiunea vizează şi suprafaţa tenului. O cremă perfectă contează, un şampon, un balsam! Perfecţiunea exterioară contează, dar nu poate ascunde imperfecţiunile interioare.
Să trecem la intuiţie. O femeie intuitivă este mai aproape de perfecţiune decât o femeie cerebrală, prea raţională şi calculată. Intuiţia este factorul-cheie în ceea ce priveşte alegerea bădăranului potrivit, alegerea duşmanilor, insuccesul etc. Femeia poate fi intuitivă, poate fi frumoasă, fină, delicată, suavă, catifelată, gospodină, fidelă, mamă iubitoare, însă dacă e siliconată nu mai e perfectă. Dacă are un face-lift, două, trei, cu atât mai rău. Circulă zvonul că femeia perfectă este obligatoriu o amantă perfectă. Nici vorbă. Doar femeile imperfecte caută performanţa sexuală. Dacă ar fi perfecte, nu s-ar da peste cap să performeze în pat, ci s-ar mulţumi cu cinci orgasme şi un postludiu de o săptămână.

Mircea Cărtărescu
Ştiţi poezioara cu care ne distram în copilărie: “Băutura ideală/ Este apa minerală./ Nu-ţi provoacă nici o boală,/ Dar nici aia nu ţi-o scoală”. Iertată fie-mi vulgaritatea, dar nu m-am putut abţine să n-o menţionez în contextul anchetei dumneavoastră despre femeia ideală (şi bărbatul aşişderea). Fiindcă-n definitiv, cine naiba are, dintre bărbaţi, nevoie de o femeie ideală? Ce să faci cu ea? Să te-nchini ei ca unei icoane? Perfecţiunea inhibă întotdeauna, şi la apa minerală, şi la femei, pe când micile cusururi stârnesc şi pasionează. Arghezi făcea cândva elogiul femeilor urâte, mai pătimaşe în dragoste şi-n sex, scria el, decât cele care ştiu că au de unde alege. Eu n-aş merge pân-acolo, dar cred că pot fi sigur de un lucru: că femeia cu care eu pot trăi trebuie să mă fascineze ca fluturele pe entomolog, ca jocurile pe gameri, ca imaginile lubrice pe obsedatul sexual.
Să vreau s-o privesc şi s-o ating la nesfârşit, să nu mă mai satur de ea. Să fie cu totul a mea, nu în sensul unei posesiuni egoiste şi claustrante, ci al accesului meu total şi reciproc la anatomia, fiziologia, psihologia şi inteligenţa ei. Să mă uimească, de câte ori suntem împreună, că e materială, întreagă, densă, compactă, că-i pot înţelege cuvintele, că-i pot vedea porozitatea şi iregularităţile pielii. Că mă lasă s-o ating oriunde şi să-i spun orice. Că nu există-ntre noi bariere, limite şi convenţii. În fine, că e siameza mea, lipiţi unul de altul prin sex când facem dragoste, prin creier când stăm de vorbă şi întotdeauna, oriunde-am fi şi orice-am face, prin inimă. Altfel totul e alegere greşită, frustrare şi pierdere de vreme.

(sursa- Cotidianul)

Femeia perla

Un discipol dintr-un templu Shaolin îşi întreabă mentorul spiritual:
- Înţelepte şi onorabile Maestre, aţi putea să-mi spuneţi care este diferenţa dintre o perlă şi o femeie?
Maestrul îi răspunde:
- Diferenţa, mic şi umil neştiutor scarabeu, este că perla poate fi "înşirată" din două părţi, iar femeia dintr-o singură parte!...
Discipolul, confuz, insistă:
- Dar, Maestre, cu toată ruşinea pentru a fi îndrăznit să contrazic înţelepciunea dumneavoastră himalayană, trebuie să vă comunic faptul că am auzit vorbindu-se despre femei care se lasă "înşirate" de pe ambele părţi!...
Cu un mic surâs, Maestrul îi răspunde:
- Atunci nu e femeie, ci perlă!



Încă din stadiul de bebeluşi primim iubirea, plăcerea, mulţumirea şi hrana sugând la pieptul mamei. Acest act iniţiază un şir de asocieri inconştiente între plăcerea orală şi sexualitate. Tantrele vorbesc despre conexiunea existentă între centrul de forţă al sexualităţii, Swadhisthana Chakra şi simţul gustului. Relaţia dintre actul de a mânca si sexualitate este şi ea binecunoscută de psihologi. Se crede că la ora actuală faptul că occidentalii au ajuns sa fie innebuniţi după sexualitatea oral-genitală se datorează într-o anumită măsură şi tendinţei moderne de a hrăni nou născuţii din sticle, în loc de sân.
În tradiţia Tantra se consideră că misterele sexualităţii orale-genitale, ar trebui mai întâi să fie înţelese din punct de vedere subtil, apoi pătrunse prin experienţă nemijlocită.
Aroma subtilă de neuitat a organelor sexuale sănătoase şi a secreţiilor lor trebuie sa fie apreciată şi savurată. Natura a conceput mirosurile sexuale ca fiind destul de asemanatoare moscului, astfel încât ele să trezească virilitatea şi să încifreze emoţiile. Combinaţia dintre esenţele iubirii şi salivă duce la formarea unei legături unice, având proprietăţi chimice şi fizice nebănuite. Când se practică amorul oral cu fiinţa iubită într-o stare de adoraţie, energiile pot circula cu mare uşurinţă.
Este o prejudecată şi o mare nedreptate să considerăm tabu sexualitatea în general şi sexul oral-genital în special. Lipsa unei educaţii sexuale corecte şi sănătoase precum şi teama de a explora universul nostru lăuntric, autolimitarea şi complacerea în obscuritate pot duce la inhibiţii şi frustrări regretabile.

Plenitudinea interioară

Succesul? El nu înseamnă pentru fiecare dintre noi acelaşi lucru... îţi stabileşti singur standardele, trebuinţele. Oamenii au orizonturi de aşteptare diferite, trebuinţe diferite... dar, în toate cazurile, esenţial e să ştii ce vrei... şi asta o ştii cunoscându-ţi natura reală. A-ţi cunoaşte identitatea la modul real este cheia oricărei reuşite în viaţă. În fiecare dintre noi zace un potenţial imens... practic, nu ne lipseşte nimic pentru a fi fericiţi. Este însă esenţial să ajungi să-ţi cunoşti fiinţa reală. Revenim la ceea ce vechii greci lansau ca imperativ de prim ordin: "Cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei cunoaşte universul întreg cu energiile şi forţele sale ascunse". La drept vorbind, natura noastră reală reprezintă modelul divin proiectat în fiinţă... potenţial, suntem nelimitaţi. Limitele noastre se situează la hotarul stabilit de insăşi mintea noastră. Fără îndoială că a trăi mereu cu sentimentul unei veritabile plenitudini interioare înseamnă cea mai importantă cucerire pe care omul o poate repurta asupra lui însuşi. Există o LEGE A FOLOSINŢEI ilustrată magistral in Pilda cu talanţii de către Iisus. Să-ţi cunoşti "darurile" cu care ai fost înzestrat, iată cheia care deschide porţile înţelepciunii.


Starea de plenitudine interioară... acea mulţumire a sufletului graţie căreia manifeşti mereu bucuria de a trăi... ea atrage, prin rezonanţă, succesul în tot ceea ce intreprinzi... să ştii ce vrei, să îndrăzneşti, să acţionezi conform crezului tău, deplin integrat în Legea divină... Dumnezeu îi ajută pe luptători..."celui ce are i se va da, iar celui ce nu are i se va lua şi ceea ce are"... Secretul succesului? Ai incredere în tine şi în bogăţia ta interioară! Starea de gol şi de sărăcie interioară întreţine blazarea, autosuficienţa, lipsa de ţel, aceşti duşmani de moarte ai sufletului.

Ah, parfumul trist al dimineţilor fără tine...

Am avut un vis:
… Ne-am întâlnit într-un local sordid- lume, gălăgie… În vecinătatea noastră, lume indiscretă. Amestec de fum, umezeală şi aburi de alcool. Eu vorbesc poate cam prea tare ( altfel nu m-ar auzi) şi, poate, prea intim, încât îmi face jenat un semn: lumea ar putea să ne audă; nu erau lucruri de spus în public.
… Erau cuvinte de dragoste, venite din sufletul meu. Eram conştientă că nu era acolo cadrul potrivit, dar aveam stresul, amplificat şi de această conştienţă, că ne vom despărţi şi nu voi putea să-i spun ce simt.
… El era amabil, condescendent, tăcut… m-am simţit umilită de postura în care mă aflam . Aşa cum se întâmplă şi în realitate când vorbesc cu el. O distanţă pe care mi-o impune, lăsându-mă, prostită, să-l bănuiesc doar.
… Acţiunea s-a mutat în alt plan. La servici, mă grăbeam să vin acasă. În zori, îl lăsasem dormind. Două colege s-au autoinvitat la mine. Am inventat o scuză, nu voiam să-l găsească acolo. De fapt, voiam să mă mai bucur încă de câteva clipe de desfătare în doi. Am venit acasă într-un suflet: plecase. Fiica mea mi-a arătat o brăţară pe care el mi-o lăsase: era de la un templu Chaolin, un şirag de mărgele rubinii… Ei, da, era în schemă: era stilul lui de a lăsa urme…
… Am avut, în vis, o stare de dezamăgire, apoi de resemnare… vulpea avea dreptate adresându-se Micului Prinţ: "rien n’est parfait."

***

Rămâne în urma unui vis parfumul... uneori acesta te urmăreşte zile în şir şi nopţi de nesomn, ca un gust nedefinit, subtil, la limita percepţiei obişnuite. Această fantomă- manifestare a unor dorinţe refulate de cele mai multe ori, este parte din fiinţa noastră subtilă... copil al sufletului... corpul nostru eteric se insinuează percepţiei noastre mentale prin vis. (Young) Dacă ne-am înţelege visele, cărările spre noi înşine ar fi uimitor netezite...
Meditează pe starea din vis... nimic nu va rămâne în afara înţelegerii...

recurs la reconciliere

“ ...Dragostea începe să capete un caracter sacru când pune sufletul omului într-o stare de transă. Materia mai grosieră şi materia mai subtilă sunt cuprinse în om de o stare de magnetism atât de profundă, încât mijeşte mai întâi intuiţia şi apoi senzaţia unei lumi ce nu e umană, dar care, în hipersensibilitatea unei stări existenţiale aparte se adapă dintr-un izvor omenesc. Aceasta stare se produce pentru câteva clipe în orice dragoste diferenţiată, dar dificultatea constă în a o face să dureze intens şi definitiv, apoi în a evita trezirea dorinţei carnale care ar paraliza-o… …Este necesar ca erosul sa nu fie numai dorinţă sexuală, ci tocmai iubire, ceva mai subtil si mai vast. Trebuie să doreşti sufletul, fiinţa persoanei iubite, asa cum ii poţi dori trupul. Pornind de la starea aceasta, în raportul fără contacte fizice erosul îţi declanşează contactul fluidic, iar starea fluidică, la rândul ei intensifică erosul. Astfel se poate produce o intensitate vertiginoasă aproape de neconceput pentru femeia şi barbatul de rând. Să iubeşti, să doreşti aşa, fără mişcare, în mod continuu, aspirându-vă reciproc şi vampiric, într-o exaltare ce inaintează fără teama de zone ameţitoare. Vei resimţi o senzaţie de amalgamare efectivă, o percepere în tot corpul a persoanei iubite nu prin contact, ci într-o acuplare subtilă prin care o simţi în fiecare punct şi te pătrunzi de ea ca intr-o beţie ce pune stăpânire pe sângele sângelui tău. Aceasta te duce, la limită, în pragul unei stări de extaz.”
(Introduzione alla Magia, apud Julius Evola, Metafizica sexului )

***


Problematica sexului sacru pare, în contextul începutului de mileniu 3, superevoluat, megainformatizat, hiperrobotizat, anacronică, desuetă. Suntem prea grăbiţi şi preocupaţi să ţinem pasul cu vremurile, prea înverşunaţi să ţinem frâiele unei căruţe care a prins viteză pe nesimţite, ca să mai avem răbdare să ne întoarcem spre izvoare... nu e timp, nu mai e timp... Peste tot se aud ameninţări, media ne bombardează cu veşti despre dezastre şi calamităţi. Se vorbeşte de teorii conspiraţioniste, tot mai des... umanitatea e în derivă, într-un proces ireversibil de alienare... Alergând să prindă trenul pe care- culmea- ştie că nu-l va prinde niciodată, omul modern uită să se întrebe care este , de fapt, destinaţia...
Se pare că o simplă deplasare a centrului de interes spre interior i-ar da omului soluţia ieşirii din impas. Despre imperativul existenţial de a te cunoaşte pe tine însuţi se vorbeşte de mii de ani. Oare care ar fi resortul care să îl propulseze pe omul modern spre a accede la nevoia de cunoaştere interioară? Un răspuns teoretic îl putem avea în ceea ce susţine Evola vorbind despre sexul sacru. Dar dincolo de teorii, fiecare avem la îndemână calea simplă şi regală a Iubirii, cale pe care o intuim cu toţii dar, din prejudecată, nesiguranţă sau lipsă de curaj foarte puţini o urmăm.
Oare ce mâini demoniace au despărţit atât de ireconciliabil, în timp, sexul de sacralitate, trupul de suflet? La răscruce de vremi, la confluenţa dintre două vârste, stăm pironiţi dinaintea unei interfeţe cu două opţiuni... şi simţim clar că doar o stare de eroism divin ne-ar mai putea împăca pe noi înşine cu noi înşine în fiinţa noastră scindată.